Ţi-am ridicat un templu de-nchinare
Un templu pentru suflet, fără zgură
La ţărmul unei mări, într-o culoare Dintr-un turnir târziu, fără armură.
Şi-apoi te-am aşezat în piept statuie
Punând alături tolba cu săgeţi
Şi arcu-ntins cu struna albăstruie
Să te păzeşti de Furii şi-nţelepţi
Şi te-am lăsat să zburzi prin lume-n voie
Cu flacăra iubirii ce ţi-o port
Din care să împarţi porumbi ca Noe
Şi nuferi pentru ochii unui mort.
Că numai astfel dincolo de moarte
Te-oi aştepta când fi-va sorocit
De aceea te-am închis pe tron în carte
Să poţi a mă ierta cât am iubit
Iar dacă nu-nţelegi toate acestea
Trăieşte cum socoţi că-i steaua ta
Şi nu te supăra că s-a dus vestea
Că m-am putut atât împrăştia…
În vietile avute până-acum
Nu adi cerut nimic din cât arn dat
Şi te-am sculptat din călimări de fum
Pomind din lut spre cer, înlăcrimat.
Cu nuferii din templul tău feeric
Am bâjbâit prin mlaştini spre azur
Că sunt părerea unui vis eteric
Ce şi-a făcut din moarte abajur.
Aş fi putut să-mi ţin un colţ pentru iertare
Dintr-un potir sfinţit cu har divin
Dar ţi-l întind cu ultima suflare
Pe-un spic de grâu înmiresmat cu vin
A mai trecut un an, e altul nou
Tot singur sunt ca în atâtea dăţi
La poarta templului bate-un ecou
Ce-a ostenit hălăduind pe hărţi
Se stinge încet ca flacăra uitării
Poemu-i pe sfârşite, templu-i gol
Dar tu pluteşte sus, deasupra mării
Cu pescăruşul condamnat de stol.