– Dialoguri de ieri pe astăzi –
Florentin NĂSUI – Editura Valea Verde, Sighetu Marmației, 2010
Acest interviu a fost realizat cu acest mare suflet şi prieten, în iunie, 2001, în Sighetu Marmaţiei, în locuinţa Fam. ing. Gabriela Godja, verişoara poetului, actorului şi teologului Mircea Belu.
Un prieten căruia, din nefericire, i sa frânt zborul şi i s-a stins freamătul inimii, care bate de ieri, de când a fost condus pe ultimul drum, la Porţi mai Înalte.
– De unde vine poetul Mircea Belu?
– Atunci când scriau Psalmii, Împăratul Solomon şi Regele David spuneau că poezia nu este într-o limbă anume, ci într-un suflet anume!
Încep această discuţie cu tine, Florentin, gândindu-mă la Nichita Stănescu, patronul meu în ale poeziei.
Prima carte, „Gongul şi masca”, mia apărut sub tutela lui. Poetul Mircea Belu vine de la Doamne Doamne şi de la Mama. Am debutat în 1972 cu o plachetă de versuri în revista „Ateneu” (eram actor la Bacău). M-am născut la 28 februarie 1941 la Lugoj, în refugiu. Un domn, Ionel Pora, un critic în vogă la ora actuală, mi-a făcut o prezentare în cartea mea, „Dincolo de vis”, o carte bilingvă, în care scria că am fost conceput în Maramureş şi născut în Lugoj. Mama a plecat cu ultimul tren şi pentru că era pe lista neagră a hortyştilor la Câmpulug pe Tisa era să fie spintecată. Aşa m-am născut acolo, dar eu aparţin Maramureşului şi mă ţin maramureşean. Mama mea e din Sat Şugatag, fată de învăţător.
– Acum, când te întorci acasă, cum e Maramureşul fără Laurenţiu Ulici?
– La prima carte Laurenţiu Ulici m-a prezentat pe coperta a IV-a a cărţii, ceea ce un critic de talia sa nu o făcea oricui. Şi mi-a zis: „Eu simt în tine un poet” şi mi-a acordat Premiul revistei „Contemporanul” la Festivalul Internaţional de Poezie de la Sighetul Marmaţiei. Prin Laurenţiu Ulici am pierdut o aripă. Fără Laurenţiu Ulici de şapte luni zbor numai cu o aripă. El era o înălţare, era un zbor, erai sigur pe culoar. Ştiai că e un om cinstit în judecata căruia, dacă aveai şi şansa să-ţi fie prieten, nu-ţi făcea favor, dar îţi arăta culoarul să nu intri în furtună, să nu te zdrobeşti. Momentul poetic de astăzi (iunie 2001, n.n.) de la Colegiul Naţional „Dragoş Vodă”, al cărui elev am fost, îl dedic lui Laurenţiu Ulici şi lui Nichita Stănescu. Nu întâmplător m-am întors la Sighetul Marmaţiei. Când simt nevoia de aer curat, vin aici. Şi cu asta am spus tot. Pentru mine aici e aerul adevărat.
– La a câtea carte eşti?
– La a unsprezecea. „Gongul şi masca”, „Balet într-un acvariu”, „Tăcerile unui actor” (după apariţia acestui volum am intrat în Uniunea Scriitorilor din România), „Paşaport pentru iertare”, „Lacrima de seară”, „Cuibul zăpezilor albastre”, „Dincolo de vis”, „Întâlnire la zenit”, „Bogdana”, „În numele meu” şi „Recviem pentru Maria”. Fiecare are istoria ei.
– De ce te-ai pensionat?
– De boală, dragu’ tatii! Acum sunt iar în pragul unei mari operaţii. Valva aortă trebuie schimbată şi nu ştiu dacă mai scap de data asta. Sunt ticălos, sunt vicios, fumez şi beau cafea. Alcool, nu. Dar manuscrisul pentru următoarea carte e predat.
– După câţi ani te-ai retras din activitate?
– După 30 munciţi. Am fost în pensie de boală trei ani după prima operaţie. Am mai reintrat în arenă, dar acum m-am pensionat de tot.
– Cum ai intrat în pielea personajelor pe care le-ai interpretat?
– Prin cap şi prin citit, nu prin regizori. Eu nu am fost actor de regizor. Eu am avut necazuri cu ei. „Măi, tu faci prea mult literatură”, îmi ziceau.
– Cât se pierdea din omul Mircea Belu cînd intra în rol?
– Nu se pierdea nimic din mine, se adăuga cât încape, şi de o sută de ori, până făcea bum! De aia m-am îmbolnăvit de inimă, nu pricepi? Inclusiv la spectacolele festive dedicate lui Nicolae Ceauşescu recitam cu plăcere. Era o sarcină de serviciu, iar eu mă gândeam la conducătorul ţării, nu la Nicolae Ceauşescu.
– În l987, după spectacolul vostru celebru de la Sala „George Enescu” din Sighetul Marmaţiei (Spectacolul, a cărui premieră a avut loc la Timişoara, s-a numit „Îngeri cu şapcă”, apoi „Freamătul viorilor” şi…„În dulcele stil clasic” la Sighetul Marmaţiei, n.n.), colegul tău, Sorin Postelnicu, îmi spunea că el e unul din cei şapte mari actori ai ţării care au voie să recite la TV poezii despre Nicolae Ceauşescu.
– Cu el am fost de ne-o arestat securitatea la Baia Mare. El a fugit, mai apoi, în America, eu am rămas şi am dat extemporale, dar ţi-am spus ceva ţie? Nu. La camera 81, şase săptămâni, zi de zi. Şi niciodată nu am făcut caz de treaba asta. Şi ăştia din Sighet mau arestat.
– Ai fost arestat, nu doar cercetat?
– Du-te tu numai două zile la cercetare, la securitate, să vezi cum e! Mai ales după ce i-a sărit maşina în aer ofiţerului de securitate din Baia Mare. Au crezut că oamenii mei au făcuto… În spectacol am fost singurul actor care am spus Scrisoarea a II-a în timpul lui Nicolae Ceauşescu. În „Freamătul viorilor”, viorile erau poeţii, freamătul eram noi, actorii, iar publicul era dizidenţa, pentru că sala gemea şi aplauda. Ştii că alături de mine şi Sorin Postelnicu era şi Florian Rusu, şef al tineretului P.N.Ţ. aflat în ilegalitate, atunci. Noi ştiam asta, dar ştia şi Securitatea!
– Cum e să fii actor, poet şi teolog?
– Când îmi spune cineva actor-poet, înnebunesc. Actoria este meseria mea. Poezia este un har. Fără har nu poţi fi poet, poţi fi un actor bun. Dacă ai şi har, eşti foarte bun. Dacă ai îndrăzneală, eşti excelent. Dacă ai şi relaţii, eşti vedetă de film. Eu am doar talent şi am munca mea. Atât. Modestia este la un pas de ipocrizie. Nu am de ce să fiu modest. Ca realizare sunt poet, aripa mea de rezervă, aripa mea de rouă.
– Unde este biserica poeziei?
– Biserica poeziei este în metafizică, în starea de transcendentalitate. Fără asta nu-i poezie.
– Spune-mi trei roluri de care îţi aminteşti cu plăcere
– Velasquez al lui Antonio Buego Valejo, Gelu Ruscanu (Camil Petrescu ), Rică Venturiano (Caragiale), Astrov (Cehov). Ultimul rol mare al meu a fost Andrei Pkozorov pe care l-a jucat şi George Constantin la Bucureşti. El a venit la Timişoara, la premieră, şi m-a îmbrăţişat. A fost ultima lui îmbrăţişare pentru că nu m-a ascultat şi s-a dus la altcineva să-l opereze, tot de inimă, şi a murit fără a avea un diagnostic atât de grav ca al meu.
– Ce regizori importanţi au lucrat cu tine?
– Alexa Visarion, Dan Alexandrescu, Ion Ieremia, Ivan Wermer, Dan Radu Ionescu, Ioanis Veakis, Ion Maximilian.
– Ce premii ai în tolbă?
– Am cel mai mare premiu actoricesc primit în 1974, care se chema Premiul special al criticii. Mai mare de atât nu există în cariera unui actor. Acest premiu l-au primit Irina Răchiţeanu-Şirianu, artistă a poporului, Emil Botta, artist emerit, Mircea Belu, Leopoldina Bălănuţă, Victor Rebenciug şi Tudor Gheorghe. În anul 1989 am luat Premiul „Eminescu” iar în anul 2000 am primit din nou Premiul „Eminescu” cu medalie şi semnătura preşedintelui României. Din păcate sunt singurul actor din provincie care a primit acest premiu. Nouă din Bucureşti şi eu din Timişoara. Am fost revoltat că de la Cluj-Napoca nu era nimeni.
– Deşi ne-am cunoscut doar acum…două decenii, te ştiu mereu îndrăgostit. Prima iubire rămâne prima pentru că nu a fost realizată?
– Maria a fost prima mea iubire din liceu, dar această Maria include toate iubirile mele ca o coroană. Fiecare om trebuie să aibă o coroană în dragoste. Aşa am scris „Recviem pentru Maria”, o carte de dragoste, un fel de manual de dragoste. Fiorul şi emoţia iubirii se transmite.
– Dacă ai fi urmat cursurile facultăţii de teologie imediat sau în paralel cu aceea de teatru ar fi contat mult pentru tine?
– Cred că Teologia am făcut-o exact când trebuia să mă împlinesc. Deja prinsesem meşteşugul. Până la Teologie am fost meşter. De acum pot să fiu, sunt maestru, deşi urăsc acest cuvânt. Maestru în sens interior. O poezie fără fior metafizic nu e poezie.
Ce amintiri te leagă de Festivalul Internaţional de Poezie de la Sighetul Marmaţiei, de Serile de Poezie „Nichita Stănescu” de la Deseşti?
– Astea sunt lucruri pe care eu nu pot să le exprim prin cuvinte. Trebuia să mă adun o zi ca să-mi pot reveni. De fiecare dată făceam câte un moment poetic când veneam la Sighetul Marmaţiei sau Deseşti. Veneam mai ales în calitate de actor şi nu în calitate de poet. Întâlneam atâta lume bună şi farul acesta de lumină, care era Laurenţiu Ulici, şi pe secretarul acestui far de lumină, care este Gheorghe Pârja, un prieten de bun simţ, de o modestie şi omenie rară… Acum el, Ghiţă Pârja, trebuie să-i ia locul lui Laurenţiu Ulici, obligatoriu. Povara-i mare. Nu ştiu dacă are curajul să se înhame. Dar dacă are talent… Numai oamenii cu fior celest şi fior dramatic au talent, zic eu, dar pe nimeni nu interesează glasul meu. Bine că există ziarul „Graiul Maramureşului”. Eu nu fac aici complimente. Eu sunt un om dur, sunt un om rău. Dacă citeşti cartea mea, „În numele meu”… Interesant. Pârja are un volum intitulat „În numele tatălui”.
– Nu ştiu cât de „răi” sunteţi, dar spunem cum te-ai simţit în aceste zile, la Sighetul Marmaţiei?
– Şcoala am făcut-o la Sighet. Am neamuri multe aici. M-am reîntâlnit cu foşti profesori precum d.na Circa, d.na Ursu, d.na Melaniuc, dl Petreuş, cu învăţătoarea mea, d.na Ana Zaharia, care m-a învăţat „Abecedarul” românesc. Noi suntem un popor de poeţi şi de voievozi. Mă gândesc acum la Nonu Năsui, prietenul meu, frate de cruce, care a venit cu mine în Sala Tronului când am primit Premiul „Eminescu”. El a fost lângă mine şi m-a ajutat când am fost în spital, la Bucureşti. Mă gândesc la Sorin Zaharia, băiatul învăţătoarei mele, sau la Adrian Ruble… oameni minunaţi.
– Îmi spuneai că marea poezie se naşte din durere, nu din fericire. Pe scurt, care e istoria cărţilor tale?
– A treia carte am scris-o şi am predat-o editurii înainte de operaţia pe cord deschis. Nu ştiam dacă o mai prind în viaţă. Următoarea am scris-o pe tren, după operaţia reuşită a marelui chirurg, generalul Cândea. Am bătut cinci ani drumul Timişoara-Oradea când făceam Teologia, facultate pe care am absolvit-o în l996, secţia pedagogie. Scriam pe tren. Plecam vineri şi mă întorceam duminică. Lucram şi la teatru, unde am avut mulţi directori după revoluţie, dar nici unul ca d.na Lucia Nicoară. O pomenesc pentru că merită. Ea a adus Teatrul Naţional din Timişoara pe culmile gloriei, la nivelul celor din Bucureşti. Au înlocuito derbedeii… De la „Lacrima de seară” începe poezia mea adevărată. Am primit dimensiunea metafizicii în poezie în urma Teologiei. Credincios am fost şi creştin toată viaţa. Am foarte mulţi preoţi în familie din partea mamei. Credinţa adevărată şi ştiinţa, Christologia care am făcut-o la Institut, Dreptul canonic şi Pastorala, Filosofia patristică astea nu le ştiam. Şi am învăţat mai mult decât pe vremea când eram student la Teatru. A noua carte am dedicat-o în întregime fiicei mele, Bogdana, plecată din l983 în America. Ea este doctor în filozofie din SUA, profesor universitar la 31 de ani, în New York. „Recviem pentru Maria” este cea mai serioasă carte a mea pentru că e scrisă pe două planuri. Iubirea terestră şi iubirea celestă. Maria (Mărioara Ulici ) era iubita mea din copilărie, din liceu. Ei i-am dedicat acest volum. Nu ştiu dacă vine azi la lansare, la Muzeul Maramureşului (a venit n.n.). Am auzit că e prin oraş, aici, la Sighetul Marmaţiei, dar e cu bărbatul său alături de care s-a stabilit, mai demult, în Germania. Iubirea celestă este Sfânta Fecioară Maria. Fără aceste trei dimensiuni credinţă, speranţă şi iubire trăieşti degeaba.
– Ne vedem din ce în ce mai rar. Azi, mâine voi începe a scrie istorie. Când vei mai veni în Maramureş ce ne vei aduce?
– Se află în lucru cartea de cugetări şi, la final, „Cămaşa anotimpurilor” care este o antologie de autor în două volume (700 de pagini) pe care sper să o lansez anul viitor, tot la Sighetul Marmaţiei.
– Doamne ajută!
https://www.facebook.com/v2.5/plugins/like.php?action=like&app_id=&channel=https%3A%2F%2Fstaticxx.facebook.com%2Fx%2Fconnect%2Fxd_arbiter%2F%3Fversion%3D46%23cb%3Df8162d175421d29c1%26domain%3Decreator.ro%26is_canvas%3Dfalse%26origin%3Dhttps%253A%252F%252Fecreator.ro%252Ffb209da0feb6b9282%26relation%3Dparent.parent&container_width=0&href=https%3A%2F%2Fecreator.ro%2Findex.php%3Foption%3Dcom_content%26view%3Darticle%26id%3D2025%3Apetreceri-prin-tara-maramuresului%26catid%3D23%3Ainterviu%26Itemid%3D131&layout=button_count&locale=ro_RO&sdk=joey&share=false&show_faces=true&width=100
Scris de Florentin NĂSUIPublicat: 06 Septembrie 2021
Sursa: https://ecreator.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=2025:petreceri-prin-tara-maramuresului&catid=23&Itemid=131