Poetul, ca și actorul, este o ființă miraculoasă și vulnerabilă

În anii în care îi apăreau primele volume de poezie (Gongul și masca, 1986, Balet într-un acvariu, 1987, Tăcerile unui actor, 1993), Mircea Belu era actorul care ne fascina prin subtilitatea, frumusețea și autenticita- tea jocului său. Ca și pe scenă – aveam să constatăm curând -, autorul poemelor nu doar „interpretează” un rol, ci se „identifică” până la sacrificiu cu „personajele” în numele cărora vorbește. Rezultatul acestei opțiuni este o poezie scrisă la persoana I în care recunoști de îndată modelul (neo)romantic, o poezie confesivă, satu- rată, uneori, de tristeți și de o invincibilă melancolie, plină de sinceritate și pathos, care, de la un volum la altul, își limpezește suprafața verbală, în sensul că, unor teme și motive centrale, li se „retrage” surplusul verbal și imagistic, în favoarea unei tonalități mai pure și mai armonioase.


Să observăm, mai întâi, că Mircea Belu scrie, cu puține excepții, în prozodie clasică. Aceasta, cred, se datorează unui anumit respect pentru valorile verificate și verifi- cabile în timp ale marilor săi maeștri, și, în al doilea rând – fapt important -, este formula care i se potrivește cel mai bine și care divulgă nevoia de armonizare a datelor ce compun în adânc demersul său liric.
Motivele fundamentale ale poeziei lui sunt: iubirea, viața, timpul, moartea, poezia, singurătatea, melancolia sau speranța fără finalitate, surparea în apele visului, iubirea de aproape și credința în adevăratul creștin. Așadar, o suită de stări și atitudini pe care poezia și le-a apropriat întotdeauna, dar cărora Mircea Belu le dă o însuflețire și o sporită autenticitate și fervoare.

Poezia este pentru autorul Lacrimii de seară un altar, așa cum este scena de teatru. Acolo se oficiază, poetul, ca și actorul, este o ființă miraculoasă și vulnerabilă, prin intermediul poeziei el comunică și se cuminecă. De aici izvorăsc, cred, tonalitățile grave ale poemelor ce se desfășoară pe un suport afectiv dominat de since- rități netrucate, stări smerite de rugăciune, sfâșietoare melancolii. Nevoia de comunicare și iubire („Fără iubire oare cine sunt? / Un viscol tăvălit în cataracte”) coagu- lează secvențe importante, la care se adaugă reflexii amare legate de statutul poetului în cetate, dar și mirabila încredere în cuvânt – aliat suprem al poetului.


Aproape întotdeauna, iubirea stă sub semnul unei definitive melancolii, cuplul erotic este parcă pândit de nenoroc, spațiul și, mai ales, timpul, dislocă și în- depărtează („Te-am așteptat, dar totul ne desparte”). Și atunci, pentru a compensa, eroul liric desfășoară o largă gesticulație verbală, patetică uneori, plină de efecte întotdeauna („Covoare de trifoi îți pun în cale / Sidefuri din mileniul devastat”; „Din călimări cu gelozii fecunde / Te recompun, te pierd, te împrumut”).
Să mai adăugăm că o lectură atentă a poeziei lui Mircea Belu – cu deosebire a poemelor cuprinse în primele volume – te ajută să descoperi câteva dintre modelele devenite adevărate obsesii culturale, care alimentează subtil discursul liric. Mă gândesc la Bacovia, apoi la Lucian Blaga și, firește, Eminescu, iar dintre contemporani, Nichita Stănescu. De la poetul nostru național, el reține sintagme de o frumusețe aparte, întrețesute într-o substanță verbală proprie și tot de la Eminescu vine acea melancolizare a naturii ce însoțește nevoia de visare și de iubire.
În ceea ce privește limbajul poetic, Mircea Belu „convoacă” în țesătura poemului metafora simbolică pe care se sprijină construcția propriu-zisă a imaginii: macii insomniei, cearcănii luminii, mugurii visării, amba- sada gândului, gura cerului, claviatura mării, cerceii fructu- lui, eclipsa întristării etc. Alături de metaforă, simbolul poetic e o altă figură a limbajului care îmbracă faldurile poeziei. Cele mai multe fac parte din retorica simbolistă precum: violetul, crinul, argintul, albastrul, pasărea, țărmul, amurgul etc.
Poetul Pașaportului pentru iertare dedică cu voluptate poemele sale prietenilor, actorilor, iubitelor, tuturor celor care l-au înconjurat, fie și preț de o secundă, cu sinceritate și tandrețe. Dar, mare parte din volume sunt dedicate fiicei sale, Bogdana, care după plecarea poetu- lui de lângă noi a avut o contribuție importantă la apariția celor două volume intitulate Spectacolul privirii, o antologie ce cuprinde însă și texte inedite, rămase după moartea autorului.


Nu pot să nu evoc un episod legat de invitația pe care i-am făcut-o de a participa la un seminar de poezie contemporană. A venit emoționat, bucuros, a împărțit studenților volume de poezie, a vorbit aproape tot timpul. Era fermecător. Actorul răspundea de fapt întrebărilor din sală. În vreme ce poetul își urmărea visul. La plecare, studenții l-au înconjurat pe coridor, l-au condus până la ieșire, prelungind în felul acesta întâlnirea. Mi-am dat seama în acea după-amiază că actorul regizase un splendid „spectacol al privirii”, iar poetul era din nou „dincolo de vis”.


Într-o Poemă finală, Mircea Belu își avertiza cititorii: „Vrăjmașul timp să îl opresc nu pot / De aceea vă dezmierd cu-o adiere / Din cărțile ce n-apuc să le scot / Să m-așteptați cu ele la-Înviere”.
Critica literară are, cred, o datorie față de Mircea Belu.


Rodica Bărbat

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Scroll to Top