OFTATUL VĂMII

 

 

Vă rog ultima dată, îi zice măscăriciul

Cu voce tremurândă directorului sorţii

Când prelungind orbita arenei, licuriciul

Ardea înalt şi tainic pân’ la trapezul morţii.

 

În inima puhavă nu-i nici o îndurare

Spectacolul ‘nălţimii îl umple de orgoliu

Când dincolo de mare se naşte altă mare

Doar el contemplă moartea din aer în fotoliu.

 

Şi ticăie furtuna sub fardul caraghios

De care râd în hohot copiii şi bătrânii

Se scurg tăcut vopsele pe nasul noduros

Adulmecând văzduhul cu lacrima ţărânii.

 

Fetiţa-i din cupolă îi face semn să tacă

Râzând către tichia ce se răstoarnă jos

Alunecând spre public prin rumeguş, buimacă,

Când tobele-n timpane se zbat primejdios.

 

Bătrânul se ridică, zvâcneşte către gloată

Şi Alei, hap! demonic, de-o presimţire ros,

Se urcă spre cupolă pe scara fermecată

Şi hohotul mulţimii îl fulgeră sub os.

 

Carte de oaspeți:

Aici poți sa scrii câteva rânduri, ele vor fi postate automat pe site.